Blog

De Sfântul Ioan, hai cu noi… în drumeție

Există începuturi care nu se fac prin declarații, ci prin pași. Prin gesturi simple, repetate, care capătă sens tocmai pentru că sunt împărtășite. De Sfântul Ioan, un astfel de început a prins contur sub forma unei drumeții — o invitație la mișcare, la întâlnire și la prezență, la inițiativa părintelui director Petru Munteanu, sub coordonarea Fundației Împreună pentru Solidaritate Socială.

În mod firesc, demersul se leagă de spiritul revistei Hai cu noi, dar îl duce mai departe, într-o formulă la fel de simplă și poate mai cuprinzătoare: hai cu noi. Nu ca slogan, ci ca stare. O chemare discretă de a ieși din izolare, din autosuficiență, din grabă, din traseele strict personale, și de a accepta mersul împreună ca formă de comunitate și comunicare.

GALERIE FOTO

Sfântul Ioan este, prin excelență, un simbol al începutului și al drumului. Cel care a chemat oamenii la schimbare, la curățire și la apropiere unii de alții a făcut-o nu dintr-un loc al confortului, ci din mișcare, din întâlnire directă, din prezență vie. În acest sens, o drumeție de Sfântul Ioan devine mai mult decât o simplă ieșire în natură: devine un gest simbolic, un mod de a porni la drum împreună, cu inimile deschise și pașii așezați. Mersul pe potecă, în ritm comun, ne amintește că orice început autentic presupune disponibilitate, răbdare și curajul de a merge alături de celălalt — valori care se regăsesc profund în mesajul Sfântului Ioan și care dau sens acestei zile trăite în mișcare și comuniune.

În acest cadru al liniștii și al întâlnirii, cuvântul părintelui Petru Munteanu, directorul Fundației Împreună pentru Solidaritate Socială, a venit firesc, ca o continuare a drumului parcurs împreună. Nu ca o declarație oficială, ci ca o mărturisire rostită cu simplitate, dintr-o experiență trăită și împărtășită, despre sens, comuniune și darul de a fi împreună în mijlocul naturii.

„Există această splendoare a naturii care ne umple de mirare și de frumos. Putem recepta mesajul ei doar într-o stare completă de smerenie, când lăsăm ușile inimii deschise, simțind darul naturii, care revarsă asupra noastră fiori ca într-o ploaie. Experiența de astăzi ne adâncește gândul smerit, care dă naștere în ființa noastră unei stări de recunoștință față de măreția și frumusețea naturii care ne înconjoară.

Această ușă deschisă a inimii, de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, pe care Biserica îl cinstește astăzi, ne pregătește să primim starea aleasă a sărbătorii.

Am trăit această sărbătoare împreună cu participanții, cu care am privit splendorile naturii și am ascultat șoaptele tainice ale râului Bistrița. Colăcelul proaspăt, pe care l-am degustat pe malul Bistriței, cana cu ceai sau vin fiert, după preferință, ne-au dăruit tuturor o stare de bine și de frumos, ca o continuare a binecuvântării sărbătorii de astăzi.”

Drumeția nu a avut ambiția unei performanțe și nici scopul unei evadări spectaculoase. Traseul ales, accesibil și liniștit, a permis fiecărui participant să se așeze în ritmul propriu, fără presiune și fără comparații. Grupul s-a format natural, din oameni diferiți, uniți de același gest elementar: pasul pus lângă pasul celuilalt.

Pe poteca înghețată de Gerar, dialogul a venit firesc, dar nu a fost obligatoriu. Au existat momente de conversație, dar și tăceri comune, în care privirea, respirația și mersul au fost suficiente. În această alternanță, drumul a devenit un spațiu de întâlnire autentică, în care fiecare a fost prezent fără a fi nevoit să se explice.

Inițiativa reflectă în mod direct misiunea Fundației Împreună pentru Solidaritate Socială: aceea de a construi legături reale între oameni, prin contexte simple, accesibile și oneste. Drumeția de Sfântul Ioan a fost un astfel de context — unul în care solidaritatea nu a fost enunțată, ci trăită.

„Mens sana in corpore sano spune un vechi dicton latin… și pe bună dreptate. Astăzi, la propunerea Părintelui Petru Munteanu, ne-am adunat mai mulți credincioși din preajma Sfinției Sale, pentru o drumeție în mijlocul naturii. Am gustat cu bucurie din întâlnirea cu oameni dragi, alături de care am pășit pe drumuri necunoscute nouă, într-o natură ușor amorțită de frigul de ianuarie. Vremea a ținut cu noi, a fost temperată, așa că ne-am bucurat de comuniune, excursie și de prezența Părintelui în mijlocul nostru.

Părintele ne-a  oferit un cuvânt despre Bobotează, sfințirea apelor, sfințirea noastră, prezența apei vii în viața noastră, tratându-ne totodată cu un colăcel proaspăt, un ceai sau un vin fiert. Cuvintele înălțătoare, voia bună și aerul curat ne-au încălzit inimile, iar mișcarea ne-a îmbujorat obrajii. A fost o zi absolut reușită, prin unitate, căldură sufletească și bucuria de a-l avea pe Părintele în mijlocul nostru! Să ne dea Dumnezeu mai des astfel de întâlniri în natură, care să ne tonifice și fizic, și duhovnicește!” Dana Munteanu

Drumeția nu este doar o formă de mișcare, ci o reîntoarcere la un ritm pe care corpul și sufletul îl recunosc instinctiv. Mersul pe jos, în natură, așază respirația, limpezește gândurile și creează un spațiu interior în care graba nu mai are loc. Fără ecrane, fără zgomot inutil, pasul devine unitatea de măsură a timpului, iar prezentul capătă consistență.

„Comuniunea sufletească pe care Dumnezeu mi-a permis să o trăiesc astăzi: suflete înalte, pline de har, în simbioză cu minunata mamă natură, etalându-și frumusețea! Experiența preaminunată, alături de Părintele nostru drag, bogat în haruri și atribute divine, îmbogățindu-ne și pe noi! Recunoștință! Mihaela Cotianu

Din punct de vedere fizic, drumeția este una dintre cele mai accesibile și echilibrate forme de activitate. Ea activează corpul fără a-l forța, întărește rezistența, îmbunătățește circulația și contribuie la o stare generală de bine. Dar beneficiile ei cele mai profunde nu se opresc la nivelul trupului.

„Zona în care am fost este cunoscută sub numele de Lunca Bistriței – Balastieră, cu o deschidere largă spre pădurea de la Piatra Șoimului. Este un loc care se lasă descoperit treptat, fără să impresioneze ostentativ, dar care oferă o stare de liniște și de echilibru celor care știu să-l privească și să-l asculte. Pe celălalt mal al Bistriței sunt mai multe stâni de oi și o slatină. Pe scurt, este o zonă care te încântă și te încarcă pozitiv.

Bistrița curge aici domol, iar apa ei bogată viață, surprinde plăcut prin prezența elegantelor lebede , a cormoranilor, a egretelor, sau a rațelor sălbatice.

Cei pasionați de pescuit pot găsi clean, boiștean, porcan, roșioară, caras sau știucă, într-un cadru care favorizează nu doar capturile, ci mai ales răbdarea și relaxarea. Pescuitul devine, în acest loc, un pretext pentru a sta, a privi și a respira.

Aerul puternic ionizat, datorită apropierii pădurii și a râului Bistrița ne-a oferit o stare de prospețime și vioiciune .

Am simțit imediat această calitate a locului: cu starea respirației care devine mai adâncă și gândurilor care se limpezesc.

Dincolo de frumusețea naturală, Lunca Bistriței este încărcată de memoria vremurilor trecute, când plutăritul pe râu era o meserie. Oamenii locului erau, în mare parte, plutași și coborau cu plutele pe Bistrița, de la Piatra Neamț până la Galați, într-un drum lung, dificil, care cerea pricepere, forță și curaj. Râul nu era doar apă, ci drum, muncă și destin.

Pe bălțile de pe malul Bistriței, femeile puneau cânepa la înmuiat, pregătind-o pentru prelucrare. Era un gest firesc al vieții de zi cu zi, parte dintr-un ritm în care natura și omul lucrau împreună, fără grabă și fără risipă”, a povestit domnul Alin Enache.

Astăzi, toate aceste povești par a se fi așezat în tăcerea luncii. Nu se mai văd plute și nici cânepă la înmuiat, dar locul păstrează o memorie vie, perceptibilă pentru cei care merg încet și privesc cu atenție. Lunca Bistriței rămâne un spațiu al liniștii, al amintirii și al întâlnirii omului cu natura — așa cum a fost odinioară și cum, într-un fel tainic, continuă să fie.

„Drumeția din lunca de la Săvinești, de lângă râu, alături de Părintele Munteanu și de oamenii apropiați ai dânsului, a fost o experiență pe care nu o voi uita. Deși frigul ne-a însoțit pe tot parcursul drumului, a trecut pe plan secund, fiind învins de căldura sufletească a momentelor trăite împreună. Natura ne-a oferit un spectacol aparte, iar întâlnirea cu lebedele sălbatice, plutind liniștit pe apă, a adăugat un farmec special și o emoție greu de descris. Poveștile pline de sens ale Părintelui, presărate cu amintiri din viața sa, ne-au apropiat și ne-au făcut să simțim o bucurie simplă, dar profundă. A fost un timp trăit frumos, care a rămas în inimă ca o amintire vie și prețioasă, tocmai pentru că a fost împărtășit cu sufletul deschis, în ciuda frigului”, Roxana Băbușanu.

Drumeția trăită împreună adaugă o dimensiune esențială: cea relațională. Mersul în același ritm creează o egalitate naturală între oameni. Nu există ierarhii, nu există competiție, ci doar disponibilitatea de a ține pasul unii cu alții. Conversațiile se nasc firesc, fără presiune, iar tăcerea împărtășită nu mai este incomodă, ci devine un semn de încredere.

„Mi-a plăcut mult această drumeție pentru că m-a scos din așteptările obișnuite. Am realizat că sunt zone pe lângă care trecem zilnic fără să le vedem cu adevărat și că, uneori, nu este nevoie să mergi departe pentru a simți bucuria descoperirii. Săvineștiul, privit din această perspectivă, s-a arătat altfel: mai liniștit, mai generos, mai aproape de om”, Marian Apetrei.

Într-un astfel de context, comunitatea se construiește fără efort, prin simpla prezență și prin experiența drumului parcurs împreună. Drumeția devine astfel mai mult decât o activitate în aer liber: se transformă într-un spațiu de întâlnire autentică, în care legăturile dintre oameni se așază firesc, pas cu pas.

„Nu mă așteptam să parcurgem acest traseu. Nu am colindat până acum această zonă a Săvineștiului și, tocmai de aceea, surpriza a fost cu atât mai mare. Drumul s-a deschis treptat, fără spectaculozitate forțată, dar cu o frumusețe calmă, care te cucerește încet. Fiecare pas a adus o priveliște nouă, o lumină diferită, un sentiment de descoperire pe care nu îl trăiești des, mai ales atât de aproape de locuri cunoscute”, Marcela Lazăr.

În acest sens, drumeția devine mai mult decât o activitate recreativă: devine un exercițiu de echilibru interior și de deschidere către ceilalți. Un mod simplu și profund de a spune, fără cuvinte: hai cu noi.

„Mersul împreună a dat drumului un sens aparte. Nu a fost doar o plimbare, ci o experiență împărtășită, în care surpriza, liniștea și bucuria simplă s-au transmis de la unul la altul. La final, am plecat cu sentimentul că am câștigat nu doar un traseu nou, ci o privire nouă asupra unui loc pe care credeam că îl cunosc”, Geta Lupoi.

Poate cel mai important beneficiu al unei drumeții este acela că ne învață să fim. Să fim prezenți, să fim atenți, să fim disponibili. Natura nu cere explicații și nu impune măști. Ea oferă un cadru în care omul se poate așeza, se poate asculta și se poate regăsi.

La final, nu a fost nevoie de concluzii sau de promisiuni rostite. A rămas sentimentul unui drum bun, început împreună, și înțelegerea că hai cu noi nu este doar o invitație la o activitate, ci o deschidere către celălalt. Uneori, exact așa începe noul: cu un pas făcut alături de cineva.

Brîndușa Dediu